Mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa prin spitale, şi recunosc erau momente cînd îmi era teribil de frică de "oamenii în halate albe". Nu neapărat pentru că îmi făceau injecţii sau îmi luau sînge, ci pentru că luau decizii referitoare la sănătatea mea (şi implicit referitoare la viaţa mea) fără ca mie să îmi explice nimic, ba chiar vorbeau pe subînţelesuri cu familia mea, astfel ca eu să nu înţeleg nimic.
Chiar dacă eram doar un copil, însă aveam şi eu nevoie să mi se spună, să mi se explice, să înţeleg, să nu îmi mai fie frică. Comunicarea medic-pacient trebuie să existe, chiar dacă pacientul e un copil, dar are şi el discernămînt, are temeri, gînduri, are un sufleţel care se frămîntă. Cel mai mult îmi era frică de cuvîntul "operaţie". Însă de ce ţi-e frică, de aia nu scapi şi a trebuit să trec prin această experienţă de două ori. Pentru că medicii aşa au decis, iar familia îmi dorea tot binele din lume şi a avut încredere în medici. Spuneau că în urma operaţiilor şi ulterior a recuperărilor voi merge. Însă nu am mers, ba chiar a fost mai rău. Şi atunci am început să mă învinuiesc fără să spun nimănui, n-a fost bine pentru că nu mi-am dat eu silinţa, aşa mă gîndeam ... pînă acum două săptămîni.
Chiar dacă eram doar un copil, însă aveam şi eu nevoie să mi se spună, să mi se explice, să înţeleg, să nu îmi mai fie frică. Comunicarea medic-pacient trebuie să existe, chiar dacă pacientul e un copil, dar are şi el discernămînt, are temeri, gînduri, are un sufleţel care se frămîntă. Cel mai mult îmi era frică de cuvîntul "operaţie". Însă de ce ţi-e frică, de aia nu scapi şi a trebuit să trec prin această experienţă de două ori. Pentru că medicii aşa au decis, iar familia îmi dorea tot binele din lume şi a avut încredere în medici. Spuneau că în urma operaţiilor şi ulterior a recuperărilor voi merge. Însă nu am mers, ba chiar a fost mai rău. Şi atunci am început să mă învinuiesc fără să spun nimănui, n-a fost bine pentru că nu mi-am dat eu silinţa, aşa mă gîndeam ... pînă acum două săptămîni.
Acum două săptămîni, cînd am mers la Reprezentanţa ACIBADEM din Bucureşti.
Am citit mult despre ACIBADEM şi profesioniştii de acolo, şi aveam încredere. Acum nu mai sunt un copil, am şi ceva studii medicale, puteam deci să decid şi să fac singură alegerea. Şi am făcut-o.
Am descoperit în primul rînd o altă atitudine pentru pacient, am descoperit comunicarea care îmi lipsea atît de mult şi cel mai important, l-am simţit pe doctor prietenul meu. Cît am stat în hol aveam emoţii, îmi era atît de frică că se vor adeveri temerile mele ... "n-a fost bine pentru că nu m-am străduit eu destul".
Însă toate emoţiile s-au risipit cînd am dat mîna cu domnul Prof. Dr. Borak Boynuk. Atît de deschis, binevoitor, cu simţul umorului. Nu simţeam că sunt la un consult medical, simţeam că vorbesc cu un om care mă asculta cu multă atenţie şi mi-a răspuns la fiecare întrebare cu un profesionalism desăvîrşit, dar şi cu multă grijă.
Mi-a risipit îndoielile şi învinuirile pe care mi le aduceam eu însămi, nu era vina mea că nu am mers după operaţiile, ei au greşit, din nou, mi-au frînt aripile încă o dată.
Însă acum sunt pe drumul cel bun :) Aşa a spus şi domnul profesor Borak Boynuk. Pentru că refuz să mă plîng, să cred că nu se poate sau să stau în loc. Da, acum chiar îmi e bine, mă simt liberă, puternică şi încrezătoare, pentru că acum eu fac alegerile, pentru că acum accesul la informaţie mă ajută să aleg corect şi pentru că am alături oameni care cred în mine ... asta e răsplata pentru anii plin de temeri, neîncredere şi îndoieli, petrecuţi într-un sistem medical care frînge aripi, care aduce lacrimi şi speranţe deşarte.
Am lăsat în urmă, gata, a trecut, acum sunt bine, sunt împăcată cu mine însămi.
Mi-au frînt aripile de două ori dar sufletul meu e liber să zboare şi imaginaţia nu are limite. Acum fac singură alegerile, mi le asum şi astfel ... totul e posibil :)
