duminică, 23 noiembrie 2014

Mi-au frînt aripile de două ori ... dar sufletul meu e liber să zboare

Mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa prin spitale, şi recunosc erau momente cînd îmi era teribil de frică de "oamenii în halate albe". Nu neapărat pentru că îmi făceau injecţii sau îmi luau sînge, ci pentru că luau decizii referitoare la sănătatea mea (şi implicit referitoare la viaţa mea) fără ca mie să îmi explice nimic, ba chiar vorbeau pe subînţelesuri cu familia mea, astfel ca eu să nu înţeleg nimic.
Chiar dacă eram doar un copil, însă aveam şi eu nevoie să mi se spună, să mi se explice, să înţeleg, să nu îmi mai fie frică. Comunicarea medic-pacient trebuie să existe, chiar dacă pacientul e un copil, dar are şi el discernămînt, are temeri, gînduri, are un sufleţel care se frămîntă. Cel mai mult îmi era frică de cuvîntul "operaţie". Însă de ce ţi-e frică, de aia nu scapi şi a trebuit să trec prin această experienţă de două ori. Pentru că medicii aşa au decis, iar familia îmi dorea tot binele din lume şi a avut încredere în medici. Spuneau că în urma operaţiilor şi ulterior a recuperărilor voi merge. Însă nu am mers, ba chiar a fost mai rău. Şi atunci am început să mă învinuiesc fără să spun nimănui, n-a fost bine pentru că nu mi-am dat eu silinţa, aşa mă gîndeam ... pînă acum două săptămîni.
Acum două săptămîni, cînd am mers la Reprezentanţa ACIBADEM din Bucureşti. 
Am citit mult despre ACIBADEM şi profesioniştii de acolo, şi aveam încredere. Acum nu mai sunt un copil, am şi ceva studii medicale, puteam deci să decid şi să fac singură alegerea. Şi am făcut-o. 
Am descoperit în primul rînd o altă atitudine pentru pacient, am descoperit comunicarea care îmi lipsea atît de mult şi cel mai important, l-am simţit pe doctor prietenul meu. Cît am stat în hol aveam emoţii, îmi era atît de frică că se vor adeveri temerile mele ... "n-a fost bine pentru că nu m-am străduit eu destul". 
Însă toate emoţiile s-au risipit cînd am dat mîna cu domnul Prof. Dr. Borak Boynuk. Atît de deschis, binevoitor, cu simţul umorului. Nu simţeam că sunt la un consult medical, simţeam că vorbesc cu un om care mă asculta cu multă atenţie şi mi-a răspuns la fiecare întrebare cu un profesionalism desăvîrşit, dar şi cu multă grijă.
Mi-a risipit îndoielile şi învinuirile pe care mi le aduceam eu însămi, nu era vina mea că nu am mers după operaţiile, ei au greşit, din nou, mi-au frînt aripile încă o dată.
Însă acum sunt pe drumul cel bun :) Aşa a spus şi domnul profesor Borak Boynuk. Pentru că refuz să mă plîng, să cred că nu se poate sau să stau în loc. Da, acum chiar îmi e bine, mă simt liberă, puternică şi încrezătoare, pentru că acum eu fac alegerile, pentru că acum accesul la informaţie mă ajută să aleg corect şi pentru că am alături oameni care cred în mine ... asta e răsplata pentru anii plin de temeri, neîncredere şi îndoieli, petrecuţi într-un sistem medical care frînge aripi, care aduce lacrimi şi speranţe deşarte. 
Am lăsat în urmă, gata, a trecut, acum sunt bine, sunt împăcată cu mine însămi.
Mi-au frînt aripile de două ori dar sufletul meu e liber să zboare şi imaginaţia nu are limite. Acum fac singură alegerile, mi le asum şi astfel ... totul e posibil :)


miercuri, 15 octombrie 2014

Pentru că am ales să trăiesc cu demnitate

Demnitatea nu e o ceva cu care să te naști ... precum culoarea ochilor sau a părului ... demnitatea e o atitudine pe care o dezvolți în fiecare zi, cu fiecare acțiune, cu fiecare pas făcut în viață, cu fiecare alegere conștientă și asumată. Da, demnitatea e o alegere! Cel puțin așa este în cazul meu, așa am văzut-o eu în familia mea, o alegere făcută asumat și din dragoste ... din dragoste pentru mine ...
Cu mama și bunica
Alegerea mamei de a mă purta în brațe ani la rînd, de a lupta neobosit pentru mine și de a-mi dărui dragostea necondiționată înseamnă demnitate. Ar fi putut alege altceva dar ar fi fost sub valoarea ei, valoarea ei ca om și mai cu seamă, valoarea ei ca MAMĂ ...
Promisiunea pentru tati și toată grija și sprijinul din partea bunicilor înseamnă demnitate, puteau alege altfel, puteau să se eschiveze, să vină doar cu un sprijin material, ar fi fost mai simplu, dar au ales să dăruiască timp, dragoste, grijă, sprijin la propriu și la figurat, și toate le-au făcut cu fruntea sus, fără să le fie rușine, fiind deschizători de drumuri pentru mine.
Alege Demnitatea
Eu, la rîndul meu nu pot alege altceva decît DEMNITATEA, LUPTA, ZBORUL ... Cu fruntea sus, cu zîmbetul pe buze ... Recunosc, nu e o alegere ușoară, odată asumată această alegere nu mai am voie să spun că nu pot, că e prea mult pentru mine sau că obiectivul țintit e prea înalt ... Și mă aventurez în zbor, în luptă, caut soluții, refuz să cred că acestea nu există.
Indiferent de modul cum ne deplasăm prin viață, important este să fim verticali în suflet și atitudine. Un cadru metalic sau o pereche de cîrje nu mă pot face să mă simt mai puțin frumoasă, mai puțin inteligentă sau mai puțin femeie. Perfecțiunea corpului uman creat de Dumnezeu nu poate fi umbrită de dizabilitate, sufletul este mereu liber să zboare, iar imaginația nu are limite. Importantă e alegerea pe care o faci. Eu am ales, am ales să trăiesc cu demnitate, e o alegere pentru familia mea, pentru oamenii dragi care cred în mine și investesc timp, încredere și implicit au așteptări de la mine, dar mai cu seamă e o alegere pentru mine însămi, pentru că iubesc și prețuiesc viața.
Prețuiește Viața

sâmbătă, 11 octombrie 2014

30! De fapt 3:0, in favoarea mea!

Recunosc, o vreme mi-a fost frică să ajung la această vîrstă, să schimb prefixul :) Dar cum sunt obişnuită să văd mereu doar partea plină a paharului, am stat şi m-am gîndit că de fapt nu e 30 ci e 3:0, în favoarea mea bineînţeles :)
1. Pentru că acum trei decenii, într-o dimineaţă rece de octombrie, cînd m-am grăbit să vin pe lume, mai devreme decît ar fi trebuit, de parcă îmi doream să deschid mai repede ochii, să respir, să trăiesc, să visez, iar ironia sorţii a făcut ca o fracţiune de secundă, un moment de neatenţie să îmi pună viaţa în pericol atunci şi să o marcheze ulterior pentru totdeauna, eu, deşi eram atunci doar un pui de om am luptat să trăiesc, şi chiar dacă acel moment de neatenţie mi-a marcat iremediabil cursul vieţii, am găsit totuşi modul meu de a păşi prin viaţă frumos şi demn.
2. Pentru că Dumnezeu m-a binecuvîntat cu o familie care m-a iubit necondiţionat, fără limite. Mama, o femeie tînără şi frumoasă care îşi pierde marea dragoste şi rămîne cu un pui mic în braţe, un pui pentru care nu are de ales şi trebuie să fie puternică, trebuie să lupte. Nu mi-a plîns de milă niciodată, nu m-a lăudat, nu m-a cocoloşit, mi-a fost mereu alături, am ştiut că mă iubeşte şi crede în mine. Mi-a dat astfel cea mai bună lecţie de viaţă pentru momentul cînd voi fi şi eu mamă-nu e suficient să îţi iubeşti puiul, trebuie să ştii să îl faci puternic. Tata, îngerul nostru păzitor, plecat la cer ca să ne iubească şi să ne ocrotească de sus. Nu mi-l amintesc, dar ştiu că mi-a lăsat cea mai frumoasă moştenire-zîmbetul, zîmbetul care mi-a devenit principiu de viaţă, ca un curcubeu care aduce speranţă. Şi chiar dacă nu mi-l amintesc pe tati, am întipărită în minte şi în suflet o blîndeţe infinită pe care o regăsesc în ochii lui atunci cînd îi privesc pozele ... şi emoţia, sensibilitatea profundă, asta mi-a lăsat el drept moştenire.

Bunicul, sprijinul, părintele, Dumnezeul meu. Omul de la care am învăţat să ascund durerea şi să merg înainte cu fruntea sus, cu demnitate. Să nu mă mulţumesc cu puţin, să fiu conştientă de ceea ce pot şi ce merit. Îmi spunea mereu să rămîn senină, naivă, încrezătoare, dulce, să nu îmi fie frică să visez, îndrăzneţ şi să cred în visurile mele. Viaţa s-a împărţit în "înainte" şi "după" cînd el a plecat şi i-am făcut atunci o promisiune, ca un legămînt, i-am promis să nu mă opresc din luptă, să nu mă opresc din zbor.
Şi bunica, bunica pentru mine înseamnă grijă, înţelepciune, poveşti citite în copilărie, ordine, disciplină şi poveştile despre tata.

 
3. Pentru că am îndrăznit să cred că pot să zbor, chiar şi aşa, cu aripile frînte. Am îndrăznit să visez dincolo de limite şi să cred neclintit în visurile mele. Am visat să fiu prinţesă, să strălucesc ... şi am ajuns "Model de viaţă", mulţumesc DARE Social Fashion Show pentru asta.
Am visat să zbor departe, să împărtăşesc poveşti de viaţă şi inspiraţie, singură, pe propriile picioare, departe de cuib. Un vis drag şi un zbor spre maturitate. Şi pentru că mi-am dorit atît de mult, Dumnezeu a adus în jurul meu oamenii care au facut zborul posibil.
Daniela Palade Teodorescu
, femeia care a văzut în ochii mei sclipirea şi visul, care a crezut pur şi simplu în mine, a făcut visul posibil fără să ceară nimic în schimb. Mă simt îmbrăţişată la propriu şi la figurat de grija, căldura si bunatatea acestei femei. Echipa Revistei Avantaje a devenit familia mea, acum, la Bucureşti. Oameni dragi care mi-au intrat în suflet fără putinţă de uitare şi care împlinesc visuri, da :) pentru mine ei sunt nişte spiriduşi buni are împlinesc visuri.


Un vis şi o emoţie păstrată cu grijă în suflet vreme de 15 ani a devenit realitate în redacţia Avantaje, acolo unde pentru mine a venit Andreea Marin. 
 
Şi da! 30 de ani e o vîrstă minunată, e 3:0 în favoarea mea pentru că iubesc viaţa, pentru că am oameni extraordinari care mă iubesc la rîndul lor şi pentru că visele se împlinesc, aripile se deschid larg şi pot zbura acolo unde vrea sufletul.
Da! E 3:0 in favoarea mea :)